4, 3, 2

Am urmarit cu sufletul la gura filmul lui mungiu. In sfarsit. 4, 3, 2. Excelent.
Paralel cu povestea simpla pe firul careia se construieste intregul film, regziorul a reusit sa creeze, dupa parerea mea, un personaj principal care reuseste sa vibreze dincolo de ecran. Atmosfera de mare durere sufleteasca este redata de acel dialog intre cele doua colege de camera dupa plecarea doctorului. Un dialog simplu cu intrebari precise, firesti chiar, la care primeste aceleasi raspunsuri evazive, lasand sa se intrevada o tradare din partea prietenei.
O astfel de relatie in care unul doar da si celalat doar asteapta sa primeasca, este incheiata de mungiu cu o tradare de asta data in sens invers, Otilia ne mai implinind dorinta prietenei in legatura cu avortonul.
Relatia celor doua este terminata printr-o masa a tacerii, interpusa intre cele doua fiinte care de acuma vor trebui sa isi reia drumul spre linia de plutire.
Interesanta este si evidentierea conditionarii reactiilor de situatia materiala. Adica o lacuna a expresiilor de libertate atunci cand stii ca ai platit cu bani o camera de hotel, iar demnitatea se afla la un nivel mai scazut decat pretul camerei hotel.
In momentele de cumpana de mare apasare m-am putut observa cum asteptam de fapt o salvare miraculoasa exact ca in filmele holywoodiene. E probabil vorba de un sentiment/gest reflex.