Nimic din jurnalism

voi scrie despre o experienta inedita de multe ori refuzata in chiar momentele ei incipiente. Nu pot sa spun daca experienta este de natura senzoriala sau mistica dar poate fi usor trecuta in una din cele doua tabere functie de cum judeci. De fapt nici nu ma intereseaza care este natura acestei senzatii. Important este efectul, sau efectele iar unul dintre acestea este chiar dorinta de a scrie pe 'hartie' aceste randuri.
Suportul principal il reprezinta cele doua palme puse crucis una in celalta in asa fel incat podul unei palme sa fie sustinut de palma cealalta. Apoi iti pui capul in palme si genunchii ghemuiti la piept.
Fata iti este in jos, in camera intuneric, si mintea incepe sa recite din obisnuita versurile rugaciunii. Si palmele ti-s tot mai mici si parca capul ti se clatina si sta sa cada de pe un pod prea ingust. O mica miscare a corpului ar aduce dimensiunile partilor componente ale sale la parametrii obisnuiti, si ai putea continua cu usurinta recitarea in gand a poeziei. Dar mai stai putin , caci senzatia nu este chiar rea. Fiindca simti ca desi capul iti este suspendat pe un pod fragil ai impresia ca echilibrul nu este periclitat si mai poti contiua asa inca un timp sa vezi ce se mai intampla. Si, oricum, ai la indemana cheia iesirii imediate din situatie: o modificare de pozitie si totul revine la normal.
Poezia si-a oprit cursul, nici nu mai are sens sa o continui. te gandesti ce interesant e sa iti simti capul 'expandandu-se' in asa fel incat palmele par a atinge capul doar intr-o mica portiune a fruntii, fruntea este imensa iar corpul minuscul, ca o mica excrescenta a mintii, si parca nici incaperea in care stai nu te mai incape, ba chiar ea este incaputa in tine, si stii ca daca mai ai putina rabdare ai putea cuprinde cu gadul chiar intregul cartier. Acestea toate ar deveni in acest fel ale tale, ai fi stapan (un stapan bland) peste ele, si mai ales peste problemele ridicate de ele.
Dar nu continui numai cu acest gand. Ti se pare ca mintea ta tocmai a fost 'upgradata' la un nivel superior iar procesearea gandurilor in pipe-line este o placere.
Te gandesti imediat ca blogul tau personal ar fi foarte fericit sa i se posteze in el aceasta poveste, sau daca vrei poti sa refuzi sa te gandesti la asta. Dar oricum in cazul meu pana dimineata voi uita mare parte din ceea ce as fi vrut sa scriu; si imi reamintesc despre Michael Jackson care se zice ca avea un magnetofon pornit tot timpul noptii pentru a inregistra eventualele melodii itite de acesta in somn.
Nu-i o idee chiar rea, desi destul de extravaganta, dar apoi te gandesti la Andrei Plesu si la resemnarea resimtita de el atunci cand un gand, o idee excelenta ii strafulgera mintea, stai perplex si o contempli iar apoi in chiar clipa urmatoare mintea ta a si uitat acest gand, si nu stii cum sa faci, si oricum e in van, dar nu o mai poti aduce inapoi. Ai fost, citez:"Ai fost un accident, un viciu de parcurs în metabolismul ei. "
Si iarasi, taskul mintii se muta spre alt gand, sa zicem spre cel cu Michael: de data asta doar pentru a inchide procesul de gandire la aceasta idee si a face loc unui alt gand. Michel va ramane doar o amintire ca un attachment la gandul ca poate o sa scriu despre aceasta senzatie candva.
Si ma gandesc la cei care traiesc din scris, din arta, si asociez acest gand cu spusa unui prieten ca ma invidiaza pentru frumoasa masina pe care mi-am luat-o, si deci si eu as spune ca invidiez pe cei ce reusesc sa traiasca frumos din preaplinul sufletului lor. Si imi trece prin minte imaginea lui Cartarescu, si imi aduc aminte ca am citit o mica fraza din noua sa aripa, si vorbea de o senzatie de fluture prin fata palatului poporului.
Si oare in afara carei dogme ma gasesc preferand sa stau in acest echilibru fragil al imensei mele frunti pe podul rasturnat al minusculelor mele palme? In loc sa continui pana la sfarsit cele cateva rugaciuni pe care le stiu, si le spun din cand in cand...
Si imi dau seama ca de fapt poate o farama a Adevarului m-a atins si senzatia de impacare (iti vine sa iti ierti singur toate greselile, sa nu iti mai pese de ceea ce ti-au gresit altii) e placuta.
Te poti impaca si cu un destin ratat, eventual, din cauza unor contexte. Iti dai seama ca de mult nu ai mai avut o relatie de claritate cu ceilalti. A fost vreodata?
Mintea mea este ca un jucator de sah in fata unei table invizibile. Ceilalti nu vad tabla iar tu pari un plictisit, stai si te uiti spre acelasi punct, pe cand de fapt in minte faci o gramada de mutari. Dar nu conteaza nici ceea ce ai parut nici ceea ce pari.
Caci revin la Adrei Plesi si la gandurile care nu stau in vasul mintii tale. Oare este spart? Logic ar fi: cu cat poti pastra mai putine ganduri de inspiratie cu atat vasul este mai spart. Sa procedam asadar la o reparare. E nevoie de o reparatie serioasa.
Dar vreau sa fiu translucid si nu obscur. Si revin la gandul faramei de Adevar. La senzatia de inot in Adevar. La simplitatea lui. La credinta deci.
Si sunt impacat ca m-am impacat, si stiu ca va fi bine si pentru mine si pentru tine.