Pentru mine a visa si a reusi sa imi aduc aminte ceea ce visez a devenit o raritate. Iata insa ca aseara am avut unul din cele mai interesante vise, deopotriva terifiant si imbucurator.
Intr-un oras necunoscut, cu statii de metrou, in jur de 7 persoane, printre care probabil si eu, am intrat intr-un canal intunecos, chiar infricosator. Ceea ce doar mai tarziu s-a dovedit a fi putut fi o gura de canal, la inceput parea doar intrarea in subteranul unei statii de metrou, sau poate chiar prapastia ce se naste intre peroanele unei statii, in care in the real life se vad liniile pe care circula metroul, si in care bineinteles este interzis sa cobori. De asta data insa liniile nu se vedeau, iar noi nu eram siguri daca mai trebuie sa coboram ca sa ajungem la metrou, asa incat, cum necum, visul de aici s-a trasformat inr-o peregrinare prin intunecimile a ceea ce parea sa fie canalele orasului, tot cautand, mai mult cu speranta decat cu vointa, iesirea spre suprafata.
In cele din urma, se pare ca eu, sau ceea ce parea a fi personajul principal, pe care de data asta il urmaream, impreuna cu inca una din peroanele alaturi de care colindam prin intuneric, am ajuns la o scara deasupra careia se auzeau sunete invalmasite dar parca pe un ritm muzical.
Impreuna am urcat scara, lunga, lunga, cu speranta aflarii iesirii, transformata acuma in teama lumii noi pe care o vom gasi acolo. Posibil chiar ca aceasta iesire sa nu fi fost cea spre lumea din care veneam.
In cele din urma, facand-se lumina imprejur, fiindca iesisem prin gura de canal, sau ma ridicasem deasupra prapastiei dintre peroanele metroului, mi-am dat seama ca sunt intr-o astfel de statie de metrou, nemaintilnita, insa cufundata intr-o lumina difuza, parca reflexie a soarelui ce lumina in afara acestei statii subterane, prin peretii grosi de sticla.
In jurul meu mai multi oameni, in asteptare, insa doar sunetul muzicii pe care l-am urmarit mai inainte s-a concretizat in vocea unui personaj din statie care se apropia de mine. In acest moment mi-am adus aminte de scena similara din 'Jessus de Montreal'.
Vocea parea sa-mi cante un cantec de bucurie fiindca am reusit sa gasesc iesirea. In acel momentul am realizat ca parul meu crescuse mai lung decat intreaga mea inaltime, si am simtit ca, probabil prins sumar intr-o coada, a fost taiat, cam cat sa aiba lungimea mea, adica pana la calcaie, si intr-un cadru luat cu incetinitorul am vazut cum parul se elibera din tensiunea care il tinea prizioner in canalul din care iesisem, detensionarea parului reflectand alte raze de lumina difuza. In acea clipa mi-am dat seama ca trebuie sa decid intre a ramane acolo sus sau a cobori dupa persoana cu care urcasem pana la buza canalului, si care acum se intorcea inapoi la ceilalti, in intunecimile deja familiare. Hotararea o fost instantanee si m-am avantat inapoi spe marginea prapastiei, am gasit scara, am alunecat pe ea in jos, si m-am bucurat ca am regasit alaturi de mine persoana cu care urcasem, care, desigur, acum ar fi avut parul mai lung ca mine. Am alergat amandoi, prin semiintuneric, apoi prin intuneric total de-a lungul unui coridor din ceea ce parea sa fie un subteran.
La capat, in cele din urma, se zarea o usa luminata de razele directe ale unui soare de asfintit, care ar fi patruns de-a lungul coridorului, din directia din care veneam noi. Insa cum era posibil aceasta din moment ce am strabatut tot acest coridor prin intuneric? Nu ne-am mai uitat inapoi. Am ajuns la usa bucurosi de lumina naturala si oarecum familiara. Am deschis-o, am cotit pe un alt coridor, de data aceasta luminat de geamul usii care dadea in exterior, am deschis-o si pe aceasta si am iesit la lumina, intr-o curte interioara, unde se vedeau cativa pomi. Doua pisici isi lingeau blana alb cu negru iar, mai incolo, se vedea gardul care imprejmuia curtea. De cealalta parte curtea era limitata de zidurile incaperii din care tocmai am iesit. Am mai cotit pe langa un colt din aceasta cladire, intreband unde sunt ceilalti. Cel care era alaturi de mine m-a asigurat scurt ca ii vom gasi aici, in aceasta curte verde, pe care ma bucuram ca am descoperit-o, insa ca un amnezic care nu stie sigur daca nu cumva a mai fost pe aici, sau este ceva nou...
marți, 4 august 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
