Furtuna in desert

De ceva vreme urmaresc oarecum indirect (pe blogosfera) evolutia unui eveniment din viata spiritualitatii ortodoxe.
Dau astazi peste un text ce se vrea a fi a unei asociatii care reprezinta laicatul provoslavnic:

...

Imediat după 1990, mitropolitul Nicolae a crezut de cuviinţă să facă o mărturisire publică, recunoscând colaborarea cu regimul comunist şi manifestându-şi regretul, iar clerul şi credincioşii l-au iertat. Acum, întrucât actele anticanonice ale mitropolitului şi ale episcopului sunt cu mult mai grave, scandalizând o întreagă Biserică (ne referim şi la ortodocşii din Rusia, Grecia, Serbia, Finlanda, Franţa, şi chiar din Statele Unite), se impune de la sine o repudiere publică în timpul cel mai scurt posibil a celor afirmate şi făptuite.

Lipsa unei mărturisiri publice din partea celor doi ar slăbi încrederea dreptcredincioşilor români în proprii ierarhi, în condiţiile în care aceştia s-au pus garanţi ai pocăinţei acestora.

Iertarea pentru pocăinţa lor spontană pare să fi rezolvat cumva grava criză ecleziologică din ultimele luni. Însă trebuie precizat că, până la realizarea lepădării de concepţiile eterodoxe în mod public, neliniştea şi tulburarea produse în poporul dreptcredincios nu vor înceta. Aceasta deoarece, prin întregul lor comportament anterior desfăşurării Sinodului, cei doi ierarhi au alimentat temerea că manifestarea regretului în faţa Sfântului Sinod ar putea fi numai un act formal, de circumstanţă, pentru salvarea scaunului. Nu ştim în ce a constat pocăinţa celor doi ierarhi pe parcursul lucrărilor sinodului, însă la încheierea acestuia, din afirmaţiile mitropolitului Corneanu în mod clar rezultă că nu are nici o urmă de părere de rău pentru faptele comise (cf. interviului la Radio România Actualităţi).

Prin urmare, poporul aşteaptă cu nelinişte ca ipotetica, deocamdată, pocăinţă să fie urmată de o schimbare completă a cugetării eterodoxe, să rodească într-o atitudine de mărturisire fermă a dreptei credinţe, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă.

...

Si doua cometarii de pe acelasi blog:

1. constantin petre spune:
   iulie 14, 2008 la 3:56 am

   fratilor. nu judecati ca sa nu fiti judecati!!!! eu locuiesc in banat si din totdeauna aici a existat o buna intelegere intre toate cultele ceea ce la voi nu se prea intampla din pacate . ganditiva ca dumnezeu insusi vrea pace si liniste intre oameni . ce a facut mitropolitul? sa cuminecat cu TRUPUL SI SANGELE LUI HRISTOS!!!! este pacat? eu zic ca nu > hristos este si ramane acelasi in ori ce biserica ne ducem . se jertfeste pentru noi indiferent de altar . asa ca eu cred ca voi vedeti doar partea cea rea pe cea buna o uitati .

2. marian spune:
   iulie 14, 2008 la 6:29 am

   Domnule Constantin,dumneata nu deosebesti lumina de intuneric,asa de prins esti de umanismul new-ege,incat esti cu totul umflat de iubire,ca Adevarul nu mai conteaza,asa incat ,daca copilul dumitale ar spune “tata”unuia de pe strada care i-a dat un biscuit,cu siguranta nu te-ai supara,nu-i asa?!Dumnezeu vrea pace si liniste intre oameni,dar in adevar,nu in minciuna,caci tot El zice:”Sabie am venit sa aduc pe pamant”.Se vede ca aveti inima buna,dar fara ratiune veti ajunge de ocara ,batjocura dracilor.Pacea lui Hristos este a inimii,nu a pamantului, asa cum va inchipuiti,fiind prins de pseudocredintele globalizatoar-ecumeniste!Rugati pe cineva sa va lumineze cu privire la astfel de probleme,caci “binele nu este bine daca nu e facut bine!”

Saturday afternoon

Vizita de astazi de la Muzeul de arta m-a impresionat. Expozitia permamenta contine o sumedenie de lucrari pe care daca m-ai fin intrebat le-as fi considerat cel putin pe la Muzeul de arta din Bucuresti daca nu Luvru sau altundeva.
Pornind pe la inceputul amiezii catre Muzeu cu gandul sa vedem expozitia de pausi ale Teatrului Puck (care ne-a incantat si pe noi cei mari cu povestea Alba ca Zapada acum mai bine de o luna), ca premiu pentru faptul ca Eli a fost suficient de cuminte astfel incat sa primeasca o recompensa pe saptamana aceasta, am ajuns in cele din urma si la expozitia permanenta de la etajul unu al palatului care gazduieste Muzeul.
Printre artistii gazduiti cei mai de seama sunt Stefan Luchian, Nicolae Grigorescu si Nicolae Tonitza.
Am vazut cu aceasta ocazie in realitate lucrari pe care si acuma mi le aduc aminte din cartile gimnaziului: Carul cu boi, Ciobanita, etc,sau de Luchian: Natura moarta, Garoafe, Crizanteme.
E interesant sa vezi transpus in realitate ceva ce la un moment dat ti se parea atat de departe, de imposibil de atins.
Ne-am plimbat printre tablouri intr-o liniste perturbata doar de scartaitul parchetului sub apasarea pasilor nostrii.
Ai putea zice ca aceste parchete sunt special concepute pentru Muzee (cele nu prea aglomerate de vizitatori) pentru a le permite supraveghetoarelor sa te urmareasca mai discret de la distanta, prin ascultarea scartaitului.
In fine, daca tot este sa fiu la moment de rememorare , acelasi scartait il avea si parchetul Muzeului de arta din Timisoara copilariei mele cand in clasa a doua impreuna cu colegii de clasa supravegheati de tovarasa (pe atunci) invatatoare am vizitat o expozitie despre modul de viata al strabunilor din neolitic, paleolitic, etc. Intr-una din sali era expusa si o macheta de avion si fugitiv, am pus mana pe elicea lui. Posibil sa fi pus mana de mai multe ori pe ea, in imensa curiozitate care ma cuprinsese, caci a doua zi am fost criticat pentru neascultare.
Critica cu efectele ei, iar bataia cu liniarul la de'ste cu ale ei ;-)

Cioran - primul contact

Zilele acestea am realizat un prim contact cu opera lui Cioran. Insa nu direct din scrierile lui ci prin lucrarea de doctorat a vecinului meu Nicu, recent publicata ('Cioran, excesul ca filosofie'). Cu o structura foarte bine inchegata cartea face analiza tipului de filozofie specific cioraniana, adica filozofia excesului.
Una din ideile cele mai interesante despre cioran este faptul ca el recunostea ca prin scris eluda realitatea, pentru el scrisul fiind o defulare a problemei realitatii imediate, astfel reusind sa treaca mai usor peste aceasta.
In prefata uneia dintre cartile publicate, Cioran recunoastea acest lucru si il avertizeaza pe cititor asupra excesului, si face o indrumare de genul 'don't try it home' pentru cei mai slabi de ingeri.
Petre Tutea intr-o cafenea cu Andrei Plesu:
„Pot demonstra oricînd că Emil Cioran nu e pesimist: iau cîţiva burdufi cu brînză de Răşinari şi mă fac că-i uit la el în casă: dacă mă întorc a doua zi, îţi garantez că găsesc coadă de franţuji la uşă şi pe Emilică înşelîndu-i la cîntar.“

Dilema veche - de saptamana aceasta

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri
Intersul propriu şi interesul public

Simon Gächter e profesor la Facultatea de ştiinţe economice din Nottingham şi se ocupă, între altele, de analiza raportului dintre comportamentul egoist al oamenilor şi comportamentul lor social. De curînd, a dat un interviu revistei Der Spiegel, pe care ar trebui să-l citească atent toţi politicienii, reformatorii, gazetarii, analiştii şi moraliştii români. La prima vedere, dl Gächter nu spune aproape nimic nou. Dar spune lucruri pe care chiar cei care pretind că le ştiu nu le mai spun, cenzuraţi sau autocenzuraţi de o anumită „corectitudine politică“. Iată-le, rezumate pe puncte:
Egoismul e un viciu străvechi, am spune constitutiv, al naturii umane. Pentru a corecta acest viciu în beneficiul interesului comunitar, pedeapsa funcţionează, în general, mai eficient decît răsplata.

Clişeul potrivit căruia capitalismul încurajează comportamentul egoist nu e decît un clişeu. În realitate, cooperarea dintre oameni pe temei altruist e mult mai răspîndită în democraţiile vestice avansate decît în statele cu regim autoritar. În Rusia, Ucraina sau în ţările arabe, înclinaţia spre parazitism şi înşelătorie e mai mare decît în Germania, America, Australia, Anglia sau Elveţia. Caracteristic pentru regimurile autoritare e faptul că ele răstoarnă raportul dintre pedeapsă şi răsplată: nu comportamentul asocial e amendat, ci, dimpotrivă, comportamentul social. Pedepsiţi sînt mai curînd oamenii cumsecade. Ca unii care respectă regulile şi iau în calcul interesul public, ei sînt socotiţi „trădători“ sau, în orice caz, suspecţi. Persoanele cooperante produc secrete complexe de vinovăţie şi deci resentimente. În consecinţă, ele sînt marginalizate, ridiculizate sau supuse unor violente campanii de discreditare. În cazul fostelor ţări comuniste, explicaţia pentru derapajul instinctului social e comunismul însuşi. Deşi comunismul a transformat valorile „colective“ într-o doctrină, în realitate el şi-a încurajat cetăţenii să supravieţuiască pe socoteala eludării lor. „Cooperativele“ nu erau decît asociaţii formale, înlăuntrul cărora indivizii furau pe cont propriu, în interes strict privat.


Senzaţia de arbitrar instituţional, de vulnerabilitate personală, cuplate cu un instinct de conservare exacerbat nu făceau decît să intensifice nevoia fiecăruia de a acţiona în beneficiu propriu, în defavoarea binelui comun. Aşa se face că atrofierea simţului comunitar e, peste tot unde se manifestă, una dintre cauzele cele mai toxice ale înapoierii economice, ale unui nivel de trai scăzut.

Autocraţiile – cele arabe, de pildă – încurajează versiunea malefică a cooperării. Solidaritatea de grup, de clan, de interese prevalează asupra solidarităţii sociale largi. 11 septembrie 2001 n-ar fi fost posibil fără o excelentă cooperare a complotiştilor, o cooperare mergînd pînă la sacrificiu. Organizaţiile mafiote, cartelurile de tot soiul, oligarhiile sînt, de asemenea, exemple îngrijorătoare de cooperare deviată, cu efecte dezastruoase. Aşadar, cooperarea nu e o valoare în sine: ea poate invoca valori sublime („onoarea“, martirajul etc.), dar poate eşua în catastrofă.

Omul are, din păcate, o dublă natură. Într-un context favorabil, el poate face dovada unor calităţi remarcabile, în vreme ce un context prost îi profilează defectele. Regimurile totalitare şi manipularea ideologică scot la suprafaţă tot ce e mai rău în firea fiecăruia dintre noi şi încurajează dizgraţioase derapaje egolatre.

În sfîrşit, se pare că democraţia şi economia de piaţă nu sînt suficiente pentru o reorientare a omului spre o viaţă comunitară igienică. E nevoie de educarea încrederii în ceilalţi şi în instituţiile statului de drept (mai ales în justiţie), de cultivarea transparenţei, a loialităţii şi a sportivităţii. În ce mă priveşte, aş adăuga necesitatea convertirii comunităţii în comuniune, un exerciţiu pe care îl propune, dintotdeauna şi pretutindeni, viaţa spirituală.
Cine are urechi de auzit să audă!

Stepan Project

Powered by eSnips.com

Sacramentum aproach by music

v2. Aseara am fost impreuna cu Eli la unconcert de Muzica. Fiind in postul Pasteluia fost,bineintelesvorba de un concert de muzica Sacra. Printre punctele de de atractie legate de acest concert s-a numarat in primul rand faptul ca Maria a fost una dintre soliste.
La terminarea concertului Eli a urcat pe scena pentru a ii da Mariei buchetul de flori pe care Mela il cumparase pentru aceasta ocazie. Entuziasmul celor din sala a crescut la vederea ei pe scena. La drept vorbind acest lucru nu m-a surprins. Cu totii suntem mai fericiti atunci cand suntem in prezenta unor copii puri, neprihaniti, si mai ales atunci cand acestia ne ofera atentia lor vrem sa le aratam ca aceasta lume, de fapt, nu este atat de odioasa pe cat incercam noi sa o facem. Sau poate suntem si noi mai buni in prezenta lor pentru a le oferi bagajul sentimental necesar pentru a trece mai usor prin viata.
Am ramas inca odatau uimit de caldura si curtuazia cu care conservatoristii de la studenti la profesori s-au intretinut la finele concertului. Imi amintesc de niste vorbe: inginerii nu sunt intelectuali. Dar si reversul: nu orice intelectual este un om cult.
O alta impresie lasata de concertul de aseara a fost misa compusa de Sigismund Toduta.
Ca o reprezentare in imagini a ceea ce am auzit in timpul acestor piese: un fum care se ridica si este alungit, indoit, risipit de un vant rece neregulat.
Compozitia lui Toduta daca ar fi sa o pun in cantar cu Marele Paste rusesc (Nikolai Rimski-Korsakov), as inclina mai degraba spre aceasta adoua versiune.
--------
v1. Concertul de muzica sacra de la Academia de Muzica de aseara a pus-o pe Eli in ipostaza de a pasi pentru prima oara pe o scena sub lumina reflectoarelor.
Concertul i-a avut printre solisti pe Maria Pop. Corul a fost asigurat de ansamblul studentilor academiei.
La final in ropote de aplauze am urcat-o pe Eli pe scena cu un buchet frumos de flori portocalii, pentru a i le da Mariei.
Ropotele de aplauze s-au intetit, entuziasmati de vederea ei pe scena.
Sper ca acest eveniment sa fie de bun augur, si viata sa ii fie plina de admiratori.

Big Bang

Ma uit la acesti pomi care cu o saptamana inainte nu erau decat crengi, pe care cu greu se puteau deslusi de la o oarecare distanta mugurii. Acum in Parcul Mare din Cluj Castanii sunt un Univers in expansiune; au trecut cele sapte zile de creatie.
Pot da umbra necesara pe timp insorit sau pot oferi acoperis in timp de ploaie.
Asa cum s-a intamplat azi. Urmeaza doua zile ploioase.
No problem. Ploaia are un sunet special, pe care regizorul Tarkovski a reusit sa o surprinda de nenumarate ori in operele sale. In drumul prin parc am mers pe o carare facuta de urmele picioarelor celor care stiu mai bine cum se ajunge mai repede la destinatie. Iarba si ploaia sunt o combinatie de neuitat. Daca nu m-as noroi, as sta culcat sa ascult sunetul picurilor pe firele ude.
Tot despre iarba, N. Stanescu:
"...Femeie frumoasa ca firul de iarba ce taie in doua luna varateca..." in interpretarea lui N. Alifantis