Zilele acestea am realizat un prim contact cu opera lui Cioran. Insa nu direct din scrierile lui ci prin lucrarea de doctorat a vecinului meu Nicu, recent publicata ('Cioran, excesul ca filosofie'). Cu o structura foarte bine inchegata cartea face analiza tipului de filozofie specific cioraniana, adica filozofia excesului.
Una din ideile cele mai interesante despre cioran este faptul ca el recunostea ca prin scris eluda realitatea, pentru el scrisul fiind o defulare a problemei realitatii imediate, astfel reusind sa treaca mai usor peste aceasta.
In prefata uneia dintre cartile publicate, Cioran recunoastea acest lucru si il avertizeaza pe cititor asupra excesului, si face o indrumare de genul 'don't try it home' pentru cei mai slabi de ingeri.
Petre Tutea intr-o cafenea cu Andrei Plesu:
„Pot demonstra oricînd că Emil Cioran nu e pesimist: iau cîţiva burdufi cu brînză de Răşinari şi mă fac că-i uit la el în casă: dacă mă întorc a doua zi, îţi garantez că găsesc coadă de franţuji la uşă şi pe Emilică înşelîndu-i la cîntar.“
marți, 10 iunie 2008
marți, 20 mai 2008
Dilema veche - de saptamana aceasta
Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri
Intersul propriu şi interesul public
Simon Gächter e profesor la Facultatea de ştiinţe economice din Nottingham şi se ocupă, între altele, de analiza raportului dintre comportamentul egoist al oamenilor şi comportamentul lor social. De curînd, a dat un interviu revistei Der Spiegel, pe care ar trebui să-l citească atent toţi politicienii, reformatorii, gazetarii, analiştii şi moraliştii români. La prima vedere, dl Gächter nu spune aproape nimic nou. Dar spune lucruri pe care chiar cei care pretind că le ştiu nu le mai spun, cenzuraţi sau autocenzuraţi de o anumită „corectitudine politică“. Iată-le, rezumate pe puncte:
Egoismul e un viciu străvechi, am spune constitutiv, al naturii umane. Pentru a corecta acest viciu în beneficiul interesului comunitar, pedeapsa funcţionează, în general, mai eficient decît răsplata.
Clişeul potrivit căruia capitalismul încurajează comportamentul egoist nu e decît un clişeu. În realitate, cooperarea dintre oameni pe temei altruist e mult mai răspîndită în democraţiile vestice avansate decît în statele cu regim autoritar. În Rusia, Ucraina sau în ţările arabe, înclinaţia spre parazitism şi înşelătorie e mai mare decît în Germania, America, Australia, Anglia sau Elveţia. Caracteristic pentru regimurile autoritare e faptul că ele răstoarnă raportul dintre pedeapsă şi răsplată: nu comportamentul asocial e amendat, ci, dimpotrivă, comportamentul social. Pedepsiţi sînt mai curînd oamenii cumsecade. Ca unii care respectă regulile şi iau în calcul interesul public, ei sînt socotiţi „trădători“ sau, în orice caz, suspecţi. Persoanele cooperante produc secrete complexe de vinovăţie şi deci resentimente. În consecinţă, ele sînt marginalizate, ridiculizate sau supuse unor violente campanii de discreditare. În cazul fostelor ţări comuniste, explicaţia pentru derapajul instinctului social e comunismul însuşi. Deşi comunismul a transformat valorile „colective“ într-o doctrină, în realitate el şi-a încurajat cetăţenii să supravieţuiască pe socoteala eludării lor. „Cooperativele“ nu erau decît asociaţii formale, înlăuntrul cărora indivizii furau pe cont propriu, în interes strict privat.
Senzaţia de arbitrar instituţional, de vulnerabilitate personală, cuplate cu un instinct de conservare exacerbat nu făceau decît să intensifice nevoia fiecăruia de a acţiona în beneficiu propriu, în defavoarea binelui comun. Aşa se face că atrofierea simţului comunitar e, peste tot unde se manifestă, una dintre cauzele cele mai toxice ale înapoierii economice, ale unui nivel de trai scăzut.
Autocraţiile – cele arabe, de pildă – încurajează versiunea malefică a cooperării. Solidaritatea de grup, de clan, de interese prevalează asupra solidarităţii sociale largi. 11 septembrie 2001 n-ar fi fost posibil fără o excelentă cooperare a complotiştilor, o cooperare mergînd pînă la sacrificiu. Organizaţiile mafiote, cartelurile de tot soiul, oligarhiile sînt, de asemenea, exemple îngrijorătoare de cooperare deviată, cu efecte dezastruoase. Aşadar, cooperarea nu e o valoare în sine: ea poate invoca valori sublime („onoarea“, martirajul etc.), dar poate eşua în catastrofă.
Omul are, din păcate, o dublă natură. Într-un context favorabil, el poate face dovada unor calităţi remarcabile, în vreme ce un context prost îi profilează defectele. Regimurile totalitare şi manipularea ideologică scot la suprafaţă tot ce e mai rău în firea fiecăruia dintre noi şi încurajează dizgraţioase derapaje egolatre.
În sfîrşit, se pare că democraţia şi economia de piaţă nu sînt suficiente pentru o reorientare a omului spre o viaţă comunitară igienică. E nevoie de educarea încrederii în ceilalţi şi în instituţiile statului de drept (mai ales în justiţie), de cultivarea transparenţei, a loialităţii şi a sportivităţii. În ce mă priveşte, aş adăuga necesitatea convertirii comunităţii în comuniune, un exerciţiu pe care îl propune, dintotdeauna şi pretutindeni, viaţa spirituală.
Cine are urechi de auzit să audă!
Intersul propriu şi interesul public
Simon Gächter e profesor la Facultatea de ştiinţe economice din Nottingham şi se ocupă, între altele, de analiza raportului dintre comportamentul egoist al oamenilor şi comportamentul lor social. De curînd, a dat un interviu revistei Der Spiegel, pe care ar trebui să-l citească atent toţi politicienii, reformatorii, gazetarii, analiştii şi moraliştii români. La prima vedere, dl Gächter nu spune aproape nimic nou. Dar spune lucruri pe care chiar cei care pretind că le ştiu nu le mai spun, cenzuraţi sau autocenzuraţi de o anumită „corectitudine politică“. Iată-le, rezumate pe puncte:
Egoismul e un viciu străvechi, am spune constitutiv, al naturii umane. Pentru a corecta acest viciu în beneficiul interesului comunitar, pedeapsa funcţionează, în general, mai eficient decît răsplata.
Clişeul potrivit căruia capitalismul încurajează comportamentul egoist nu e decît un clişeu. În realitate, cooperarea dintre oameni pe temei altruist e mult mai răspîndită în democraţiile vestice avansate decît în statele cu regim autoritar. În Rusia, Ucraina sau în ţările arabe, înclinaţia spre parazitism şi înşelătorie e mai mare decît în Germania, America, Australia, Anglia sau Elveţia. Caracteristic pentru regimurile autoritare e faptul că ele răstoarnă raportul dintre pedeapsă şi răsplată: nu comportamentul asocial e amendat, ci, dimpotrivă, comportamentul social. Pedepsiţi sînt mai curînd oamenii cumsecade. Ca unii care respectă regulile şi iau în calcul interesul public, ei sînt socotiţi „trădători“ sau, în orice caz, suspecţi. Persoanele cooperante produc secrete complexe de vinovăţie şi deci resentimente. În consecinţă, ele sînt marginalizate, ridiculizate sau supuse unor violente campanii de discreditare. În cazul fostelor ţări comuniste, explicaţia pentru derapajul instinctului social e comunismul însuşi. Deşi comunismul a transformat valorile „colective“ într-o doctrină, în realitate el şi-a încurajat cetăţenii să supravieţuiască pe socoteala eludării lor. „Cooperativele“ nu erau decît asociaţii formale, înlăuntrul cărora indivizii furau pe cont propriu, în interes strict privat.
Senzaţia de arbitrar instituţional, de vulnerabilitate personală, cuplate cu un instinct de conservare exacerbat nu făceau decît să intensifice nevoia fiecăruia de a acţiona în beneficiu propriu, în defavoarea binelui comun. Aşa se face că atrofierea simţului comunitar e, peste tot unde se manifestă, una dintre cauzele cele mai toxice ale înapoierii economice, ale unui nivel de trai scăzut.
Autocraţiile – cele arabe, de pildă – încurajează versiunea malefică a cooperării. Solidaritatea de grup, de clan, de interese prevalează asupra solidarităţii sociale largi. 11 septembrie 2001 n-ar fi fost posibil fără o excelentă cooperare a complotiştilor, o cooperare mergînd pînă la sacrificiu. Organizaţiile mafiote, cartelurile de tot soiul, oligarhiile sînt, de asemenea, exemple îngrijorătoare de cooperare deviată, cu efecte dezastruoase. Aşadar, cooperarea nu e o valoare în sine: ea poate invoca valori sublime („onoarea“, martirajul etc.), dar poate eşua în catastrofă.
Omul are, din păcate, o dublă natură. Într-un context favorabil, el poate face dovada unor calităţi remarcabile, în vreme ce un context prost îi profilează defectele. Regimurile totalitare şi manipularea ideologică scot la suprafaţă tot ce e mai rău în firea fiecăruia dintre noi şi încurajează dizgraţioase derapaje egolatre.
În sfîrşit, se pare că democraţia şi economia de piaţă nu sînt suficiente pentru o reorientare a omului spre o viaţă comunitară igienică. E nevoie de educarea încrederii în ceilalţi şi în instituţiile statului de drept (mai ales în justiţie), de cultivarea transparenţei, a loialităţii şi a sportivităţii. În ce mă priveşte, aş adăuga necesitatea convertirii comunităţii în comuniune, un exerciţiu pe care îl propune, dintotdeauna şi pretutindeni, viaţa spirituală.
Cine are urechi de auzit să audă!
duminică, 4 mai 2008
miercuri, 23 aprilie 2008
Sacramentum aproach by music
v2. Aseara am fost impreuna cu Eli la unconcert de Muzica. Fiind in postul Pasteluia fost,bineintelesvorba de un concert de muzica Sacra. Printre punctele de de atractie legate de acest concert s-a numarat in primul rand faptul ca Maria a fost una dintre soliste.
La terminarea concertului Eli a urcat pe scena pentru a ii da Mariei buchetul de flori pe care Mela il cumparase pentru aceasta ocazie. Entuziasmul celor din sala a crescut la vederea ei pe scena. La drept vorbind acest lucru nu m-a surprins. Cu totii suntem mai fericiti atunci cand suntem in prezenta unor copii puri, neprihaniti, si mai ales atunci cand acestia ne ofera atentia lor vrem sa le aratam ca aceasta lume, de fapt, nu este atat de odioasa pe cat incercam noi sa o facem. Sau poate suntem si noi mai buni in prezenta lor pentru a le oferi bagajul sentimental necesar pentru a trece mai usor prin viata.
Am ramas inca odatau uimit de caldura si curtuazia cu care conservatoristii de la studenti la profesori s-au intretinut la finele concertului. Imi amintesc de niste vorbe: inginerii nu sunt intelectuali. Dar si reversul: nu orice intelectual este un om cult.
O alta impresie lasata de concertul de aseara a fost misa compusa de Sigismund Toduta.
Ca o reprezentare in imagini a ceea ce am auzit in timpul acestor piese: un fum care se ridica si este alungit, indoit, risipit de un vant rece neregulat.
Compozitia lui Toduta daca ar fi sa o pun in cantar cu Marele Paste rusesc (Nikolai Rimski-Korsakov), as inclina mai degraba spre aceasta adoua versiune.
--------
v1. Concertul de muzica sacra de la Academia de Muzica de aseara a pus-o pe Eli in ipostaza de a pasi pentru prima oara pe o scena sub lumina reflectoarelor.
Concertul i-a avut printre solisti pe Maria Pop. Corul a fost asigurat de ansamblul studentilor academiei.
La final in ropote de aplauze am urcat-o pe Eli pe scena cu un buchet frumos de flori portocalii, pentru a i le da Mariei.
Ropotele de aplauze s-au intetit, entuziasmati de vederea ei pe scena.
Sper ca acest eveniment sa fie de bun augur, si viata sa ii fie plina de admiratori.
La terminarea concertului Eli a urcat pe scena pentru a ii da Mariei buchetul de flori pe care Mela il cumparase pentru aceasta ocazie. Entuziasmul celor din sala a crescut la vederea ei pe scena. La drept vorbind acest lucru nu m-a surprins. Cu totii suntem mai fericiti atunci cand suntem in prezenta unor copii puri, neprihaniti, si mai ales atunci cand acestia ne ofera atentia lor vrem sa le aratam ca aceasta lume, de fapt, nu este atat de odioasa pe cat incercam noi sa o facem. Sau poate suntem si noi mai buni in prezenta lor pentru a le oferi bagajul sentimental necesar pentru a trece mai usor prin viata.
Am ramas inca odatau uimit de caldura si curtuazia cu care conservatoristii de la studenti la profesori s-au intretinut la finele concertului. Imi amintesc de niste vorbe: inginerii nu sunt intelectuali. Dar si reversul: nu orice intelectual este un om cult.
O alta impresie lasata de concertul de aseara a fost misa compusa de Sigismund Toduta.
Ca o reprezentare in imagini a ceea ce am auzit in timpul acestor piese: un fum care se ridica si este alungit, indoit, risipit de un vant rece neregulat.
Compozitia lui Toduta daca ar fi sa o pun in cantar cu Marele Paste rusesc (Nikolai Rimski-Korsakov), as inclina mai degraba spre aceasta adoua versiune.
--------
v1. Concertul de muzica sacra de la Academia de Muzica de aseara a pus-o pe Eli in ipostaza de a pasi pentru prima oara pe o scena sub lumina reflectoarelor.
Concertul i-a avut printre solisti pe Maria Pop. Corul a fost asigurat de ansamblul studentilor academiei.
La final in ropote de aplauze am urcat-o pe Eli pe scena cu un buchet frumos de flori portocalii, pentru a i le da Mariei.
Ropotele de aplauze s-au intetit, entuziasmati de vederea ei pe scena.
Sper ca acest eveniment sa fie de bun augur, si viata sa ii fie plina de admiratori.
marți, 22 aprilie 2008
Big Bang
Ma uit la acesti pomi care cu o saptamana inainte nu erau decat crengi, pe care cu greu se puteau deslusi de la o oarecare distanta mugurii. Acum in Parcul Mare din Cluj Castanii sunt un Univers in expansiune; au trecut cele sapte zile de creatie.
Pot da umbra necesara pe timp insorit sau pot oferi acoperis in timp de ploaie.
Asa cum s-a intamplat azi. Urmeaza doua zile ploioase.
No problem. Ploaia are un sunet special, pe care regizorul Tarkovski a reusit sa o surprinda de nenumarate ori in operele sale. In drumul prin parc am mers pe o carare facuta de urmele picioarelor celor care stiu mai bine cum se ajunge mai repede la destinatie. Iarba si ploaia sunt o combinatie de neuitat. Daca nu m-as noroi, as sta culcat sa ascult sunetul picurilor pe firele ude.
Tot despre iarba, N. Stanescu:
"...Femeie frumoasa ca firul de iarba ce taie in doua luna varateca..." in interpretarea lui N. Alifantis
Pot da umbra necesara pe timp insorit sau pot oferi acoperis in timp de ploaie.
Asa cum s-a intamplat azi. Urmeaza doua zile ploioase.
No problem. Ploaia are un sunet special, pe care regizorul Tarkovski a reusit sa o surprinda de nenumarate ori in operele sale. In drumul prin parc am mers pe o carare facuta de urmele picioarelor celor care stiu mai bine cum se ajunge mai repede la destinatie. Iarba si ploaia sunt o combinatie de neuitat. Daca nu m-as noroi, as sta culcat sa ascult sunetul picurilor pe firele ude.
Tot despre iarba, N. Stanescu:
"...Femeie frumoasa ca firul de iarba ce taie in doua luna varateca..." in interpretarea lui N. Alifantis
sâmbătă, 19 aprilie 2008
Vampires
Se face ca o data demult pe cand pamantul inca nu era rotund iar cerul putea fi atins cu mana, intr-un sat de la poalele muntelui invecinat, oamenii si-au dat seama pentru prima oara de existenta varcolacilor. Din zori prin sat s-a raspandit vestea ca toti satenii sunt panditi de o mare primejdie, aceeasi care il facu pe Ion, acu un an, si pe Marin deaunazi sa paraseasca lumea celor vii, purtand cu ei misterul disparitiei lor bruste si a celor cateva urme rosiateice pe pielea batucita de munca la camp. Dupa cum zise vreaciul din catunul invecinat semnele de pe pieile lor puteau fi cauza nenorocirilor.
Un om cu mare frica de puterile lucrurilor inconjuratoare, vraciul Dormaz, se rezuma la a inspecta partile neacoperite ale trupului. Mai intai a trupului lui Ion, iar acum cel al lui Marin.
Batranul vraci vazu in petele de ieri de pe gatul lui Marin o mare asemanare cu cele memorate acu un an de pe gamba lui Ion. Pete rosii, rotunde cu o oarecare adancitura in piele, doua la numar, parca trei sau patru la Ion, dar cu siguranta se putea trasa o linie dreapta de-a lungul lor. Asta in cazul lui Ion.
*
Povestea de astazi porneste de la banalul usturoi cel care reusea in mintea poporului medieval sa alunge vampirii si de la vechea poveste pe care fiecare locuitor al regiunii Verlans a cunoaste inca de cand sugea la tata mamei sale.
*
Vampirii iti sug singele astfel sorbindu-ti viata, vlaguiindu-te pana la ultimul strop iar in cele din urma ti-l sorb si pe acesta. ultimul strop inseamna ultimul fir de care te poti agata in speranta ca vei reusi sa scapi cu viata.
M-am gandit indelung la modul in care povestea varcolacilor a inceput sa se raspandeasca in vecinatatile in care traim. Acum dupa multi ani de cand aceasta poveste si-a aflat izvorul putem sa ne punem unele semne de intrebare in ceea ce priveste competenta vraciului. Daca lumea lui ar fi avut instrumentele de astazi probabil ca l-am fi acuzat de mall praxis.
Este posibil ca, totusi, acestui om sa i se poata reduce din pedeapsa, datorita unei descoperiri uluitoare facuta chiar cu ocazia acelei intamplari. Dupa parerea mea descoperirea i se poate atribui tocmai vraciului caci el este cel care se ocupa cu feluritele alifii pentru tratarea durerilor.
Daca imi este permis as zice ca pe vremea aceea el era un om cu o relatie aparte cu fiecare element al naturii. Putem asocia aceasta diferenta dintre el si consatenii lui cu diferenta dintre omul modern al anilor 40 din epoca ultimei industrializari cu loc de munca la combinatul de prelucrare a deseurilor aluvionale, si ultimul pictor de natura dematerializanta, cel despre care se spune ca ii facea placere sa picteze Flori, Pasari, Rauri.
Pentru noi cei din epoca in care traim este de neconceput aflarea unei alte preocupari decat dorinta de prosperitate a companiilor in care lucram pe viata, si pentru care suntem de mici adaptati la mediul si obiectul muncii, prin vizite tot mai lungi in halele de productie, sau daca dovedeai un interes mai mare, in birourile de conducere.
Stiu ca acest lucru in vremea pe cand povestea Vampirilor a izvorat nu reprezenta pricipala preocupare a oamenilor, desi si ei erau angajati ai aceleiasi munci intreaga lor viata, si foarte putini cunosteau dorinta vreunui schimbari de mediu.
....
Un om cu mare frica de puterile lucrurilor inconjuratoare, vraciul Dormaz, se rezuma la a inspecta partile neacoperite ale trupului. Mai intai a trupului lui Ion, iar acum cel al lui Marin.
Batranul vraci vazu in petele de ieri de pe gatul lui Marin o mare asemanare cu cele memorate acu un an de pe gamba lui Ion. Pete rosii, rotunde cu o oarecare adancitura in piele, doua la numar, parca trei sau patru la Ion, dar cu siguranta se putea trasa o linie dreapta de-a lungul lor. Asta in cazul lui Ion.
*
Povestea de astazi porneste de la banalul usturoi cel care reusea in mintea poporului medieval sa alunge vampirii si de la vechea poveste pe care fiecare locuitor al regiunii Verlans a cunoaste inca de cand sugea la tata mamei sale.
*
Vampirii iti sug singele astfel sorbindu-ti viata, vlaguiindu-te pana la ultimul strop iar in cele din urma ti-l sorb si pe acesta. ultimul strop inseamna ultimul fir de care te poti agata in speranta ca vei reusi sa scapi cu viata.
M-am gandit indelung la modul in care povestea varcolacilor a inceput sa se raspandeasca in vecinatatile in care traim. Acum dupa multi ani de cand aceasta poveste si-a aflat izvorul putem sa ne punem unele semne de intrebare in ceea ce priveste competenta vraciului. Daca lumea lui ar fi avut instrumentele de astazi probabil ca l-am fi acuzat de mall praxis.
Este posibil ca, totusi, acestui om sa i se poata reduce din pedeapsa, datorita unei descoperiri uluitoare facuta chiar cu ocazia acelei intamplari. Dupa parerea mea descoperirea i se poate atribui tocmai vraciului caci el este cel care se ocupa cu feluritele alifii pentru tratarea durerilor.
Daca imi este permis as zice ca pe vremea aceea el era un om cu o relatie aparte cu fiecare element al naturii. Putem asocia aceasta diferenta dintre el si consatenii lui cu diferenta dintre omul modern al anilor 40 din epoca ultimei industrializari cu loc de munca la combinatul de prelucrare a deseurilor aluvionale, si ultimul pictor de natura dematerializanta, cel despre care se spune ca ii facea placere sa picteze Flori, Pasari, Rauri.
Pentru noi cei din epoca in care traim este de neconceput aflarea unei alte preocupari decat dorinta de prosperitate a companiilor in care lucram pe viata, si pentru care suntem de mici adaptati la mediul si obiectul muncii, prin vizite tot mai lungi in halele de productie, sau daca dovedeai un interes mai mare, in birourile de conducere.
Stiu ca acest lucru in vremea pe cand povestea Vampirilor a izvorat nu reprezenta pricipala preocupare a oamenilor, desi si ei erau angajati ai aceleiasi munci intreaga lor viata, si foarte putini cunosteau dorinta vreunui schimbari de mediu.
....
Eu si altii
O intrebare care reapare periodic. Cat de mult te lasi cunoscut si cat de mult te cunosc ceilalti pe tine.
Tocmai mi-am amintit de un episod interesant in legatura cu aceasta intrebare.
Eram pe vremea liceului la bunul meu amic Dan, coleg de clasa, vecin de cartier sau mai bine zis de strada (stateam la doua blocuri distanta). Afara era vara iar noi reparam un aparat foto Zmena (care mai apoi a stat mai bine de un an la mine). Cadrul era unul insorit, soarele inundand mica camera din cartierul muncitoresc al Timisoarei. Acelasi tip de camera ca la mine acasa, acelasi tip de bloc, deci exact aceeasi conditie sociala.
La un moment dat dupa o pauza lunga o intrebare scurta sparge linistea: Dar unde este taica-tu?
Evident ca nu vorbisem niciodata despre acest subiect, deci nu avea de unde sa stie: my father is gone since immemorable times! I never knew him! So I don't know what to say about him.
Am intrebat doar: poftim? Atunci parca si-a revenit si discutia nu a mai continuat.
Intrebarea a iesit din gura lui fara sa vrea.
Pe de alta parte imi dau seama ca poate se gandea oare de ce nu il intreb eu pe el: "Dar unde este taica-tu?" Posibil ca in acea perioada el de fapt sa fi fost mai afectat de lipsa tatalui sau de acasa decat as fi fost eu de eterna lipsa a tatalui meu.
De atunci s-a scurs mult timp. Viata lui poate sa imi fie la fel de straina ca a oricarui alt strain. Peste vechile probleme au aparut altele noi care adauga alte si alte veleitati in sinele propriu. Teribilismul dispare, apare maturitatea cu ale sale inflexibilitati si tabieturi, eventual impartite doar cu cei dintr-o noua familie pe care te stradui cu greu sa o pastrezi cat mai furmoasa, si cat mai lipsita de griji, incercand sa retii grijile pentru tine, si in cele din urma revenind la aceeasi intrebare intrebatoare, cand iti dai seama ca nu esti inteles.
Tocmai mi-am amintit de un episod interesant in legatura cu aceasta intrebare.
Eram pe vremea liceului la bunul meu amic Dan, coleg de clasa, vecin de cartier sau mai bine zis de strada (stateam la doua blocuri distanta). Afara era vara iar noi reparam un aparat foto Zmena (care mai apoi a stat mai bine de un an la mine). Cadrul era unul insorit, soarele inundand mica camera din cartierul muncitoresc al Timisoarei. Acelasi tip de camera ca la mine acasa, acelasi tip de bloc, deci exact aceeasi conditie sociala.
La un moment dat dupa o pauza lunga o intrebare scurta sparge linistea: Dar unde este taica-tu?
Evident ca nu vorbisem niciodata despre acest subiect, deci nu avea de unde sa stie: my father is gone since immemorable times! I never knew him! So I don't know what to say about him.
Am intrebat doar: poftim? Atunci parca si-a revenit si discutia nu a mai continuat.
Intrebarea a iesit din gura lui fara sa vrea.
Pe de alta parte imi dau seama ca poate se gandea oare de ce nu il intreb eu pe el: "Dar unde este taica-tu?" Posibil ca in acea perioada el de fapt sa fi fost mai afectat de lipsa tatalui sau de acasa decat as fi fost eu de eterna lipsa a tatalui meu.
De atunci s-a scurs mult timp. Viata lui poate sa imi fie la fel de straina ca a oricarui alt strain. Peste vechile probleme au aparut altele noi care adauga alte si alte veleitati in sinele propriu. Teribilismul dispare, apare maturitatea cu ale sale inflexibilitati si tabieturi, eventual impartite doar cu cei dintr-o noua familie pe care te stradui cu greu sa o pastrezi cat mai furmoasa, si cat mai lipsita de griji, incercand sa retii grijile pentru tine, si in cele din urma revenind la aceeasi intrebare intrebatoare, cand iti dai seama ca nu esti inteles.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
